fbpx
 

Ce presupune un proces penal şi care sunt fazele acestuia pe înţelesul tuturor. Etapele obligatorii din noul cod de procedură penală!

Angajează avocat | Asistenta Juridica GRATUITA | Avocat Bucuresti > AVOCAT DREPT PENAL  > Ce presupune un proces penal şi care sunt fazele acestuia pe înţelesul tuturor. Etapele obligatorii din noul cod de procedură penală!

Ce presupune un proces penal şi care sunt fazele acestuia pe înţelesul tuturor. Etapele obligatorii din noul cod de procedură penală!

Procesul penal este procedura în justiţie care are ca obiect constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Potrivit Noului Cod de Procedură Penală, procesul penal are patru faze: urmărirea penală (care se desfăşoară cu privire la faptă imediat după sesizare, şi apoi cu privire la persoana), camera preliminară, judecata (în primă instanţă şi, eventual, în calea de atac a apelului) şi executarea hotărârii judecătoreşti definitive. În derularea unui proces penal sunt implicate organele de cercetare penală – procurorul şi judecătorul de drepturi şi libertăţi – judecătorul de cameră preliminară – instanţa judecătorească.  Subiecţii procesului sunt suspectul (persoana în legătură cu care există bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă penală), care devine pe parcursul urmăririi penale inculpat şi persoana vătămată, care poate fi o persoană fizică, una juridică sau o instituţie publică. Noua legislaţie penală a acordat calitatea de inculpat şi persaoanelor juridice.    Părţile din proces sunt inculpatul (este persoana suspectului, dar după ce a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru că există probe din care rezultă că a săvârşit o infracţiune), partea civilă (persoana vătămată care a cerut în procesul penal să i se acopere prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii), partea responsabilă civilmente (persoană care are obligaţia să repare prejudiciul cauzat de cel trimis în judecată).

După ce procurorul sesizează instanţa cu rechizitoriul întocmit, dosarul ajunge la un judecător desemnat în mod aleatoriu din cadrul instanţei respective. Camera preliminară este un filtru între urmărirea penală şi judecată. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanţa din care face parte este competentă sa judece cauza, dacă a fost sesizată în mod legal, dar verifică (şi exclude dacă este necesar) şi legalitatea probelor şi a efectuării altor acte efectuate în cadrul urmăririi penale. În camera preliminară nu se poate stinge acţiunea penală prin pronunţarea unei soluţii din cele menţionate anterior. Soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară sunt: restituirea cauzei la parchet şi dispunerea începerii judecăţii. Dacă se dispune începerea judecăţii, magistratul de cameră preliminară va face parte şi din completul de judecată.

Judecata este partea în care se soluţionează cauză, în care se află adevărul. O persoană poate fi judecată şi apoi condamnată/achitată prin pronunţarea unei hotărâri de către prima instanţa învestită cu judecarea cauzei (sentinţă). Totuşi, soluţia nu este definitivă, astfel că încă se aplică prezumţia de nevinovăţie. O hotărâre este definitivă atunci când este pronunţată în apel (decizie) sau când hotărârea dată în prima instanţă nu este atacată cu apel în termenul prevăzut de lege. Judecata în primă instanţă este împărţită în mai multe etape procesuale: cercetarea judecătorească, dezbaterile, urmate de deliberarea instanţei şi pronunţarea unei hotărâri. În timpul cercetării judecătoreşti se pot propune probe care nu au fost propuse până în acest moment, se pot administra probe, înscrisuri, audierea inculpatului, audierea martorilor, cercetare la faţa locului, vizionarea şi ascultarea înregistrărilor şi se poate renunţa la unele probe. După terminarea cercetării judecătoreşti urmează etapa dezbaterilor, unde intră în ”scenă” avocatul şi procurorul.

În etapa deliberărilor, membrii completului de judecată se consultă cu privire la existenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică, stabilirea pedepsei, dar şi cu privire la latura civilă. Hotărările se iau cu unanimitate de voturi sau, dacă nu este posibil, cu majoritate. Opinia minoritară (opinia separată) trebuie motivată. În urma deliberării, instanţa de judecată poate pronunţa una dintre următoarele soluţii: condamnare (cu executare sau cu suspendare condiţionată), renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea, încetarea procesului penal.

Dacă sentinţa este condamnare la închisoare cu executare, decizia va fi pusă în aplicare în cel mai scurt timp de către structura de poliţie competentă. În cazul unei decizii cu suspendare, serviciul de probaţiune competent este abilitat să urmărească îndeplinirea condiţiilor impuse de instanţa de judecată.

Procesul penal este unicul cadru în care se poate stabili dacă o persoană este sau nu răspunzătoare pentru săvârşirea unei infracţiuni[2].

Procesul penal poate fi privit ca o trilogie…plus încă un episod. Episoadele sunt, în ordine: urmărirea penalăcamera preliminarăjudecata şi executarea pedepsei. Sunt situaţii în care personajul principal nu ajunge să joace chiar în toate episoadele, aşa că acelea nu se mai filmează. În timpul procesului penal, o persoană poate juca, în cascadă, mai multe roluri: suspect -> inculpat -> condamnat.

Cine participă într-un proces penal? (subiecţii procesului penal)

ORGANE JUDICIARE: organele de cercetare penală procurorul (organe de urmărire penală), judecătorul de drepturi şi libertăţi judecătorul de cameră preliminară instanţa judecătorească(organe cu atribuţii jurisdicţionale);

SUBIECŢI PRINCIPALI: suspectul (persoana în legătură cu care există bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă penală), persoana vătămată;

PĂRŢILE: inculpatul (este persoana suspectului, dar după ce a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru că există probe din care rezultă că a săvârşit o infracţiune), partea civilă (persoana vătămată care a cerut în procesul penal să i se acopere prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii), partea responsabilă civilmente (persoană care are obligaţia să repare prejudiciul cauzat de cel trimis în judecată);

AVOCATUL

ALŢI SUBIECŢI PROCESUALI – martorulexpertulinterpretul, etc.

1 – URMĂRIREA PENALĂ

Scopul urmăririi penale este strângerea de probe. Strângerea de probe necesare pentru a putea dovedi existenţa unei infracţiuni şi identificarea persoanei care a săvârşit-o. Această activitate se desfăşoară de organele de cercetare penală sub îndrumarea procurorului de caz.

Urmărirea penală poate începe în urma sesizării din oficiu, în urma formulării unei plângeri, a unui denunţ sau prin alte acte ale unor organe de constatare prevăzute de lege.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană prejudiciată prin săvârşirea unei infracţiuni. A se diferenţia de plângerea prealabilă! Sunt unele infracţiuni în cazul cărora tragerea la răspundere penală a infractorului poate fi făcută doar în urma manifestării de voinţă (plângere prealabilă) a persoanei vătămate (e.g. hărţuirea, ameninţarea, violarea de domiciliu).

Denunţul este actul prin care o persoană încunoştinţează organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni a carei victimă este o altă persoană.

Actele încheiate de unele organe de constatare pot fi, spre exemplu: procesele-verbale încheiate de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională în cazul infracţiunilor flagrante; încheierile judecătoreşti prin care se constată infracţiuni de audienţă (e.g. mărturie mincinoasă, ultrajul judiciar).

Întotdeauna urmărirea penală începe cu privire la faptă (in rem), chiar şi atunci când în actul de sesizare este indicat autorul. Dacă în urma strângerii de probe rezultă o bănuială rezonabilă că o anumită persoană a comis fapta din actul de sesizare, organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă ca urmărirea penală să se efectueze faţă de aceasta (in personam). Din acest moment, persoana respectivă are calitatea de suspect, cu drepturile şi obligaţiile corespunzătoare[3].

Dacă în urma strângerii de probe rezultă faptul că suspectul a săvârşit infracţiunea, procurorul dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale. Ce înseamnă asta? Putem să ne imaginăm că ce s-a întâmplat până în acest punct a fost introducerea în saga procesului penal. În acest moment cunoaştem mai bine personajul principal, care dobândeşte calitatea de inculpat, şi pentru că există probe serioase împotriva lui se pot dispune nişte măsuri mai severe [e.g. reţinerea (se poate dispune şi faţă de suspect), arestul la domiciliu, arestarea preventivă, trimiterea în judecată]. Odată cu acţiunea penală poate fi exercitată şi acţiunea civilă, tot în cadrul procesului penal. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă, dispunând de dreptul său la repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Constituindu-se parte civilă, toate probele administrate de procuror îi pot fi de folos. Acesta este un avantaj pe care nu l-ar avea dacă ar alege să se îndrepte împotriva inculpatului în faţa unei instanţe civile.

Totuşi, nu este obligatorie punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, daca în urma activităţii strângerii de probe nu se poate dovedi existenţa unei infracţiuni şi identificarea autorului, organul de cercetare penală înaintează dosarul către procuror cu propunerea de clasare. Dacă a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în funcţie de probele strânse, organul de cercetare penală înaintează dosarul cu propunere de clasare, renunţare la urmărire penală sau trimitere în judecată. Procurorul, după ce verifică dosarul, poate dispune prin ordonanţă:

  • restituirea acestuia în vederea completării urmăririi penale;
  • clasarea;
  • renunţarea la urmărirea penală;
  • sau poate dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată.

Trimiterea în judecată poate fi dispusă doar atunci când, în urma aprecierii probelor, procurorul şi-a format convigerea că:

fapta există → a fost săvârşită de inculpat → acesta poate răspunde penal.

Aici se termină urmărirea penală, dar acţiunea penală poate continua, dacă procurorul nu a dispus clasarea sau renunţarea la urmărire penală, până când instanţa pronunţă o hotărâre definitivă/rămasă definitivă prin neapelare.

Actele şi măsurile dispuse de organele de urmărire penală pot fi contestate, astfel că, spre exemplu, pot fi excluse probe încă din timpul urmăririi penale.

2 – CAMERA PRELIMINARĂ

După ce procurorul sesizează instanţa cu rechizitoriul întocmit, dosarul ajunge la un judecător desemnat în mod aleatoriu din cadrul instanţei respective. Episodul 2 este/ar trebui să fie destul de scurt. Camera preliminară este un filtru între urmărirea penală şi judecată. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanţa din care face parte este competentă sa judece cauza, dacă a fost sesizată în mod legal, dar verifică (şi exclude dacă este necesar) şi legalitatea probelor şi a efectuării altor acte efectuate în cadrul urmăririi penale.

În camera preliminară nu se poate stinge acţiunea penală prin pronunţarea unei soluţii din cele menţionate anterior. Soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară sunt:

  • restituirea cauzei la parchet;
  • dispunerea începerii judecăţii.

În al doilea caz, judecătorul de cameră preliminară va face parte şi din completul de judecată.

 3 – JUDECATA

Acesta este episodul pe care toată lumea vrea să îl vadă[4]. Episodul în care se soluţionează cauză, în care se află adevărul[5].

O persoană poate fi judecată şi apoi condamnată/achitată[6] prin pronunţarea unei hotărâri de către prima instanţa învestită cu judecarea cauzei (sentinţă). Totuşi, soluţia nu este definitivă, astfel că încă se aplică prezumţia de nevinovăţie. O hotărâre este definitivă atunci când este pronunţată în apel (decizie) sau când hotărârea dată în prima instanţă nu este atacată cu apel în termenul prevăzut de lege.

Judecata în primă instanţă este împărţită în mai multe etape procesuale[7]cercetarea judecătoreascădezbaterile, urmate de deliberarea instanţei şi pronunţarea unei hotărâri.

În timpul cercetării judecătoreşti se pot propune probe care nu au fost propuse până în acest moment, se pot administra probe (e.g. înscrisuri, audierea inculpatului, audierea martorilor, cercetare la faţa locului, vizionarea şi ascultarea înregistrărilor), se poate renunţa la probe. Când procurorul, persoana vătămată şi părţile nu mai au de formulat cereri noi sau de dat alte explicaţii, preşedintele completului de judecată declară terminată cercetarea judecătorească.

După terminarea cercetării judecătoreşti urmează etapa dezbaterilor. Aceasta este etapa care apare de cele mai multe ori în filmele cu avocaţi/judecători/procurori. Acesta este momentul în care avocaţii şi procurorii îşi dovedesc capacitatea de a jongla cuvintele, îşi demonstrează abilităţile oratorice şi calitatea discursului. Asta vor să vadă persoanele care merg să asiste la şedinţele de judecată. Să revenim. În cadrul dezbaterilor se pun concluzii pe fond, oral[8] şi chiar şi în formă scrisă. După acestea, preşedintele îi dă încă o data cuvântul inculpatului, iar apoi declară dezbaterile închise.

Etapa deliberărilor nu este publică. Membrii completului de judecată se consultă cu privire la existenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică, stabilirea pedepseietc., dar şi cu privire la latura civilă. Hotărările se iau cu unanimitate de voturi sau, dacă nu este posibil, cu majoritate. Opinia minoritară (opinia separată) trebuie motivată. În urma deliberării, instanţa de judecată poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

  • condamnare[9];
  • renunţarea la aplicarea pedepsei[10];
  • amânarea aplicării pedepsei[11];
  • achitarea[12];
  • încetarea procesului penal[13].

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.